Tipuri de pajiști în România

România: la confluența a cinci bioregiuni

În natură rareori întâlnim limite precise. Tipurile de climă de pe continentul nostru se transformă treptat, pe măsură ce avansăm dinspre Oceanul Atlantic spre continent - de la climatul oceanic, cu ploi frecvente și ierni blânde (precum în Marea Britanie), spre un climat continental, cu primăveri ploioase, veri secetoase și ierni reci.

Iar acest caracter de tranziție a climei se reflectă și în vegetația naturală. În partea estică a Europei, zona pădurilor se completează cu luminișuri, poienițe, rariști, ochiuri de stepă (precum pădurile de gorun din climatul uscat și cald al Dobrogei). Acest tip de vegetație intermediară, între zona pădurilor și a stepei, se numește silvostepă.

Regiunile biogeografice din România
Din punct de vedere geografic și climatologic, România se situează în zona de tranziție între regiunea pădurilor și a silvostepei. La noi pot fi întâlnite specii de plante și animale tipice pădurilor, dar și stepelor. Astfel, România e una dintre țările Europei care prezintă o biodiversitate remarcabilă.

Câteva tipuri de pajiști din România

Majoritatea pajiștilor naturale din țara noastră s-au format (și se mențin) datorită factorilor locali de mediu.

În aceste locuri se creează un mediu favorabil pentru dezvoltarea vegetației de stepă datorită apelor pluviale descărcate rapid, radiației solare puternice și stratului de sol subțire și erodat. Aceste habitate naturale sunt denumite edafice sau extrazonale.

De exemplu, în Câmpia Transilvaniei, în Ținutul Sașilor - pe glimeedealuri mai mici, cu versanți abrupți și însoriți, care s-au format în urma unor alunecări masive de versant în urmă cu circa 12 000 de ani sau pe pante sudice, erodate, precum și în poienițele pădurilor uscate din Dobrogea, se găsesc ochiuri de stepă cu colilii (Stipa sp.).

 

În mod similar, în Câmpia Careiului, solurile nisipoase cu capacitate redusă de retenție a apei produc un mediu secetos localizat, favorizând dezvoltarea pajiștilor de nisip.

Pe pietrișuri și stâncării se formează pajiști petrofile, întrucât vegetația lemnoasă nu poate prospera pe stratul subțire de sol. Chiar dacă climatul general al regiunii ar dicta o vegetație de păduri în aceste zone, factorii care primează sunt condițiile locale specifice, extreme.
Întinsele pajiști sărăturate panonice (“pusta”) de pe soluri saline nu favorizează colonizării vegetației lemnoase, deci pot fi considerate extrazonale. Aceste pajiști sunt “înrudite” cu stepele Asiei Centrale.
Ceea ce deosebește pajiștile noastre semi-naturale de cele naturale este rolul crucial pe care omul l-a avut în transformarea peisajului de-a lungul secolelor (sau chiar a mileniilor). Acest lucru însă nu trebuie confundat cu practicile zilelor noastre, cum ar fi semănarea unor pășuni artificiale cu câteva specii furajere de productivitate ridicată.

 

Pe aceste meleaguri, omul a făcut despăduriri cu scopul de a obține pășuni și fânețe pentru animale domestice încă din eneoliticperioadă de tranziție dintre neolitic și epoca bronzului - cca. 4.500-2.700 î.Hr.. Cu secole în urmă, însă, acest proces era lent - vegetația și animalele aveau timpul și posibilitatea de a se adapta, iar comunitățile naturale de a se dezvolta pe habitatele formate și menținute de om. Intervențiile, precum cositul și curățarea pășunilor, au însemnat un deranj mic și regulat, care era suficient pentru a împiedica extinderea pădurii și pentru a favoriza răspândirea și densificarea speciilor ierboase.

S-au dezvoltat astfel multe pajiști semi-uscate, fânețe montane și de câmpii joase. Desecarea zonelor mlăștinoase sau a turbăriilor a dus la formarea a și mai multor pajiști.

Aceste habitate, rezultate în urma activităților omului, sunt numite secundare.  Însă, nu sunt deloc inferioare din punctul de vedere a valorii naturale, fiindcă bogăția speciilor, structura lor complexă sunt dovezi ale formelor de viață tradiționale, armonioase între om și natură.

Pajiștile umede, în mare parte, sunt considerate secundare. Ele s-au creat fie în urma desecării unor zone mlăștinoase sau turboase, fie în urma drenării unor lunci inundabile (care în formă naturală ar fi păduri de luncă sau mlaștini intercalate între păduri).

Pajiște umedă din Bazinul Ciucului de Jos

De pildă, după îndiguirea Oltului și valorificarea unor izvoare pentru producția de apă minerală (dar și distrugerea altora), lunca inundabilă a fost drenată, turbăriile au fost în mod repetat incendiate, producând pajiști umede dintr-o luncă mlăștinoasă, cu aninișuri și turbării.

 

În Bazinul Ciucului de Jos există o mare varietate de pajiști umede și mezofile, de la cele cu sorbestrea (Sanguisorba officinalis) până la cele cu iarbă albastră (Molinia caerulea).

Aceste pajiști se diferențiază unele de altele prin nivelul de umiditate din sol și durata perioadelor în care sunt acoperite de ape, însă toate s-au format în urma transformării luncii inundabile a Oltului, care a fost (și în unele zone încă este) alimentată și din izvoare cu apă minerală.

Pe hărțile vechi se poate observa că cea mai mare parte a acestui sit era mlaștină. Speciile de plante care le alcătuiesc sunt caracteristice zonelor de margine a turbăriilor (lagg), pe care le putem imagina sub forma unui buruieniș înalt higrofilcare se dezvoltă în condiții de mare umiditate.

În alte zone inundabile drenate sau îndiguite, sub influența nivelului freatic fluctuant, s-au format pajiști umede preponderent folosite ca fânețe. Pajiști umede s-au dezvoltat și prin răspândirea vegetației de tranziție, aflate la marginea unor mlaștini sau turbării în urma secării acestora.

 

În Bărăgan, așa-numitele sărături primare s-au dezvoltat natural, în zona lacurilor sărate. Apoi, ca urmare a îndiguirii Dunării și a transformării luncii inundabile în terenuri agricole (care au fost lucrate intensiv), au rezultat pajiști sărăturate pe care le numim secundare.

 

Share this post: